Intampinarea Domnului

Intampinarea Domnului

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale. In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.

Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitate si completitudine, dand adica verbului a implini intelesul de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Raspunsul, ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Si tot asa: sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept ca Domnul afirma (Matei 26, 52): toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii: "Cand v-am trimis pe voi tara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Si El le-a zis: acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista; si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere" (Luca 22, 35-36).

Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. "Duhul, proclama Hristos (loan 6, 63), este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic" (tot asa Sf. Apostol Pavel: "Litera ucide, iar duhul face viu": II Cor. 3, 6). Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si - in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa - foc.
Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propovaduiasca, Ioan Botezatorul declara: "Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine… Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc (Matei 3, 11). Intocmai glasuieste si Evanghelia Sfantului Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine…El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc" (3, 16). Iar Domnul Se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie): "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins" (Luca 12, 49).

Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea - rece si aspra - dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si cea a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dintre Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator: "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul". Iubirea de aproapele, asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt: ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan. 13, 34-35 si 15, 12). Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati.

Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind povetele date de Hristos in Predica de pe munte pe care nu sovai a o socoti atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si Fericirile, de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic.

Intreaga Predica de pe munte e o manifestare a implinirii Legii vechi prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum pana la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe "aproapele" in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat Legea veche, doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). "Sa nu ucizi" I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Matei 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: "Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". Altfel spus dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate. Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochitii vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42).

Celor de demult li s-a spus: "Sa nu savarsesti adulter"; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta. Nu ajunge sa nu savarsesti, Iisus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul: acesta ne poate implica in rele, tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc cu nici un fel de juramant; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie: se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam: sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locuri publice, ci in camara incuiata (Matei 6, 5-6); cand facem milostenie, "sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta" (Matei 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic - Matei 6, 16-1 8 - se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta): "Nu fiti tristi ca fatarnicii; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc… Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala". Deci, nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde!

Cu totul proprie Noului Legamant este desigur si taina Crucii care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos Se jertfeste pentru noi si nevinovat, neprihanit fiind - ia asupra-Si pacatele lumii. Hristos Se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul, crucii si suferintei? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie - cu adevarat definitorie - a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final - nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta (de a o preface, adica, in mijloc de cunoastere - cum spune Dostoievski - de mantuire si de iubire).

Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita - si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale - tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece.

Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire; implinirea lor neabatuta chezasuieste indubitabil izbavirea savarsitorului). Crestinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit "dinamice" si subtile.

De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice.

Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism si toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita - ba si peste limita - puterilor noastre omenesti; numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi Vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios: intrebarii: "Unde este Dumnezeu?" el ii raspunde: "Acolo unde este lasat sa intre".

Parintele Nicolae Steinhardt
Sursa: “Daruind vei dobandi“, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994